In loc de Motto:
Sa stii GHIMPU LE ca oricat ati gresi ,voi sunteti ,ai nostri,romani!
Un om mergea cu trenul prin Moldova. Cu el in compartiment un moldovean.
Se apropie de gara Oituz si omul nostru deschide fereastra sa vada gara. Moldoveanul din spate:
- Marasesti...
Omul nostru:
- Oituz!
Moldoveanul iara:
- Marasesti!
- Ba-i Oituz!
La care moldoveanul infuriat:
- Inchide ba giamul ca ma rasesti...
MOLDOVA DRAGOSTEA MEA
Ce trebuia sa faca presedintele Ghimpu,in loc sa proclame 28 iunie ziua ocupatiei sovietice?
Ar fi fost mult mai util daca se deplasa intr-o vizita oficiala,stabilita ,in prealabil,la Kremlin.
Acolo,le-ar fi marturisit celor doi lideri rusi,Medvedev si Vladimir Putin,ca el nu le poate insulta inteligenta.Si ca popoarele roman si moldovean,sunt de aceeasi limba si de aceeasi cultura si de aceleasi neam,si nu pot fi oprite sa se uneasca sub acelasi drapel.Si ca ii rugam sa ne ierte pentru aceasta indrazneala de a ne uni cu fratii nostrii.Acum ,sau mai tarziu.Ca noi traim doar pentru aceasta continua amanare.Intrucat sangele nostru fratesc doar la asta pofteste. Sa ne ierte pentru aceste dorinte ca sa putem convietui pasnic . Ca timpul nu a vindecat ranile sufletesti ale neamului nostru .Si ca ei actualii lideri rusi nu sunt vinovati pentru suferintele noastre.Ca ei ,actualii lideri rusi, nu sunt vinovati de situatia din Transnistria.Si ca nici ei moldovenii nu sunt vinovati de trecutul nostru.Ca prezentul este greu pentru toata lumea .Si ca viitorul trebuie sa rezolve conflictele si resentimentele dintre popoarele noastre.Si ca doar comunicand putem sa ne intelegem si sa ne impacam...
Asta trebuia sa faca presedintele Ghimpu.Sa gandeasca cu capul pe umeri si credinta ca Moldova nu este a lui,nici a noastra...
TRANSNISTRIA
SURSA WIKIPEDIA TRANSNISTRIA
"REPUBLICA MOLDOVENEASCA NISTREANA"
drapelul in culoarea rosie cu o dunga verde la mijloc ,avand in colt secera si ciocanul(NOTA MEA-G.)
"Capitala la TIRASPOL
oras principal TIGHINA (Bender)
Limba oficiala : Rusa (de fapt, singura limbă oficială, precum şi limba de comunicare interetnică),Sistem politic republică prezidenţială "Guvernământul Transnistriei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la regiunea dintre Nistru şi Bug administrată de România în al 2-lea război mondial.
Guvernământul Transnistriei este numele sub care a fost denumit teritoriul dintre râurile Nistru şi Bug care a fost administrat de România în perioada 19 august 1941 - 29 ianuarie 1944, în perioada celui de-al II-lea război mondial.
După începerea războiului germano-sovietic, în care România a fost aliată a Germaniei, trupele aliate germano-române au cucerit regiunea. Printr-o înţelegere dintre Germania şi România, administrarea civilă a teritoriului a revenit României.
În ciuda faptului că se afla sub administraţie românească, Transnistria nu a fost încorporată formal României. Guvernul român a deportat în zonă evrei proveniţi mai ales din Basarabia şi Bucovina s i 25.000 de rromi din Regat. Acestia au fost deportasi în special în următoarele raioane: Oceacov, Berezovca si Golta.
În 1944 odată cu înaintarea Armatei Roşii, regiunea a revenit sub control sovietic.
Principalul oraş al Transnistriei este Odessa.
Populaţia este formată din ucraineni, români, evrei, ruşi. În perioada administraţiei româneşti limbile oficiale au fost româna şi rusa.
Pînă în 1940 pe o parte a Transnistriei autorităţile sovietice organizaseră Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. La 2 august 1940, odată cu înfiinţarea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti, o mică fîşie de-a lungul Nistrului a fost încorporată acesteia, iar restul a rămas Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. Această situaţie de fapt s-a restabilit în 1944, după reluarea controlului sovietic asupra zonei.
Între 19 august 1941 - 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară regiunea de la râul Nistru (în vest) până la râul Bug (în est) şi de la râul Niomjîi (în nord) până la Marea Neagră (în sud), care a purtat de asemenea numele de Transnistria. Teritoriul a fost împărţit în 13 judeţe, care cuprindeau cele 64 de raioane sovietice. Din 1.623 de funcţionari ai administraţiei, doar 398 proveneau din România. După proclamarea RSS Moldoveneşti, doar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, raionul Grigoriopol, Tiraspol şi Slobozia nu au intrat în componenţa RSS Ucrainiene, ci au fost anexate la Moldova Sovietică.
În decembrie 1941 autoritǎţile române au efectuat un recensământ general al populaţiei ale cărui rezultate nu au fost însă publicate. Există însă o evaluare globală care prezintă următoarea structură etnică[1]:
Etnie Nr. loc. Procente (%) Rural Urban
Ucrainieni 1.775.273 76,3 79,9 57,4
Români 197.685 8,4 9,3 4,4
Ruşi 150.842 6,5 2,4 27,9
Germani 126.464 5,4 5,9 2,7
Bulgari 27.638 1,2 1,1 1,4
Evrei 21.852 0.9 0.7 2.0
Polonezi 13.969 0,6 0,3 2,3
Lipoveni 968 - - 0,1
Tătari 900 - - 0,1
Alte neamuri 10.628 0,5 10,2 1,7
Total 2.326.224* 100 1.956.557 369.669
* Cifra nu corespunde nici sumei rural-urban (2.326.226) şi nici sumei pe etnii (2.326.229)
Surse
^ Anton Golopenţia "Românii de la est de Bug", vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006. Vezi şi
Al Doilea Război Mondial
Gheorghe Alexianu "
Transnistria (rusă: Pridnestrovie, numită oficial Unităţile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului) este o regiune geografică din Republica Moldova situată în estul (malul stâng) al râului Nistru.
Numele de Transnistria desemnează şi aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, regiune separatistă aflată de jure în componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale RMN controlează teritoriul Republicii Moldova aflate la est de râul Nistru cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două comune la vest de Nistru.
Statut politic
Transnistria este privită la nivel internaţional ca o regiune a Moldovei, dar şi-a declarat independenţa sub numele de "Republica Moldovenească Nistreană", cu capitala la Tiraspol. Acest lucru a provocat declanşarea conflictului din Transnistria. Regiunea are o populaţie majoritar slavă, care se teme de reunificarea cu România (dar are o majoritate relativă română, reprezentând 40% din populaţie).
Parlamentul de la Chişinău a adoptat pe 22 iulie 2005 "Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităţilor din stânga Nistrului". Proiectul de lege prevăzut în controversatul "plan Iuşcenko" prevede că Transnistria se va constitui intr-o unitate teritorială autonomă (UTA) specială, în componenţa Republicii Moldova, statut asemănător cu cel al Găgăuziei. Organul reprezentativ al Transnistriei va fi Consiliul Suprem, care va adopta legi şi acte normative cu caracter local, precum şi "Legea fundamentală a Transnistriei", care nu trebuie să vină în contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova.
Puterea judecătorească este exercitată de judecătorii şi organele de ordine, care sunt componente ale sistemului de instanţe judecătoreşti şi organe de drept ale Moldovei.
Legea prevede că Transnistria are simbolurile sale, care se aplică alături de simbolurile Republicii Moldova. Limbile oficiale în Transnistria sunt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană şi rusă. Transnistria are de asemenea dreptul să stabilească şi să întreţină, în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova, relaţii externe în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi umanitar.
Conform legii, după îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea şi democratizarea regiunii transnistrene, va fi desfăşurat procesul de negocieri pentru elaborarea în comun a unei legi organice cu privire la statutul juridic special al Transnistriei, ce va constitui una din ultimele etape majore în reglementarea juridică a diferendului transnistrian.[1]
Istorie
Mărci poştale româneşti de la sfârşitul anului 1941 dedicate Transnistriei
[modifică] Perioada medievală
La începutul evului mediu, slavii de răsărit îi numeau pe români (inclusiv moldoveni) volohi. Pe la 1150 este atestat în analele ruseşti oraşul Bolohov. Istoricul rus N.P. Karamzin scria în 1892 în volumul IV al Istoriei Imperiului Rus, că oraşul Bolohov se află în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici. În secolul al XVIII-lea (1681-1683), Transnistria s-a aflat sub jurisdicţia administrativă a domnului Moldovei, Gheorghe Duca. Târgurile de aici erau organizate ca şi oraşele moldoveneşti, fiind conduse de şoltuzi şi pârgari. Stăpânirea domnilor Moldovei era dovedită şi de condicile de socoteli şi biruri ale acestora. Centrele mai importante erau Movilăul - ridicat de voievodul româno-moldovean Ieremia Movilă pe moşia Cantacuzineştilor -, Dubăsari - ridicat în apropierea podului de dubase (luntre) construit de moldoveni - , Silimbria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. Trebuie de asemenea menţionat Oceacovul, situat la extremitatea nordică a estuarului Niprului (în a cărui bifurcaţie se varsă Bugul), cetate pentru construirea căreia Petru Şchiopul a trimis în 1587 15.000 de salahori şi 3.000 de care. Mihai Viteazul cerea în tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în martie 1600 la Braşov, să i se recunoască stăpânirea Oceacovului de peste Nistru. (sursa: Istoria Românilor din Transnistria, Ioan Silviu Nistor)
Perioada sovietică
După crearea Uniunii Sovietice (30 decembrie 1922), la 12 octombrie 1924 guvernul sovietic a creat pe teritoriile situate la est de râul Nistru Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RSSA Moldovenească), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraş în Ucraina de astăzi. Graniţele RSSA Moldovenească au fost trasate astfel ca doar 30% din populaţie să fie etnici români. În 1929 capitala a fost mutată la Tiraspol.
Parte a României, Moldova a fost ocupată de Uniunea Sovietică (având consimţământul Germaniei) în 1940, consecinţă a unui protocol secret ataşat pactului de neagresiune germano-sovietic din 1939, pactul Molotov-Ribbentrop. Această consecinţă va "evolua" ulterior, fiind parte determinantă a formării aşa-zisei "cortine de fier." La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chişinău (Kishinëv, în limba rusă), prin contopirea unei mari părţi din Basarabia cu 6 din cele 14 raioane ale RSSA Moldovenească, iar restul a revenit RSS Ucrainiene.
În iunie 1941, trupele germane şi române au atacat Uniunea Sovietică. În înţelegere cu Germania nazistă (vezi Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug (Pivdennyy Buh în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de Transnistria cu intenţia să adune aici pe toţi evrei din Bucovina şi din Basarabia (vezi Transnistria sub administraţie românească (1941-1944)). Acest aranjament a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au reocupat Basarabia şi Transnistria. Un tratat din 1947 a returnat Basarabia, nordul Bucovinei şi Transnistria Uniunii Sovietice, iar vechile diviziuni administrative sovietice şi denumirile ruseşti ale teritoriilor au fost reimpuse.
Majoritatea teritoriului dintre Nistru şi Bug care fusese numit Transnistria de autorităţile române în al 2-lea război mondial aparţine Ucrainei. Doar o mică fîşie de-a lungul rîului Nistru a fost inclusă de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească, iar după destrămarea URSS a devenit parte a Republicii Moldova.
Republica separatistă
Pentru detalii, vezi: Republica Moldovenească Nistreană şi Conflictul din Transnistria.
În 1989, românii, majoritari în Moldova, au declarat ca limbă oficială limba română. Într-o parte a Transnistriei, mai ales în oraşul Tiraspol în care procentajul populaţiei româneşti este mai scăzut, s-a dezvoltat o mişcare separatistă, care la 2 septembrie 1990 a proclamat Republica Moldovenească Nistreană şi, cu sprijinul trupelor ruseşti, a izbutit în urma confruntării armate din 1992 să preia controlul asupra celei mai mari părţi a zonei transnistrene a Republicii Moldova, cît şi a unei zone din Basarabia în jurul oraşului Tighina.
În războiul civil din 1992 au murit aproximativ 1.500 de persoane.
După semnarea unui acord, ruşii au decis să lase câteva mii de militari în zonă pentru a menţine pacea, însă aceştia au ajutat în final la consolidarea autorităţilor separatiste. De atunci, guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6 sate din raionul Dubăsari.
Deşi în 1994 a fost semnat un acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă.
La 17 septembrie 2006, autorităţile separatiste transnistrene au organizat un referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independenţa faţă de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă. Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internaţională.
Populaţie
Recensământ 1989
Populaţia regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori (fără oraşul Tighina şi celelalte localităţi basarabene controlate de separatiştii transnistreni). Ca urmare a situaţiei economice şi politice din zonă, recensămîntul din 2004 făcut de autorităţile separatiste din Tiraspol a arătat o scădere a populaţiei cu aproximativ 150000 de persoane (pe întreg teritoriul separatist, inclusiv zona Tighina).
Etnii
Moldoveni (Români): 39.9%
Ucrainieni: 28.3%
Ruşi: 25.5%
Bulgari: 1.8%
Găgăuzi: 0.8%
Alţii: 3.7%
Recensământ 2004
Populaţia regiunii la recensământul din 2004 era de 555.500 (incluzând municipiul Tighina)
Etnii
Moldoveni (Români): 32%
Ucrainieni: 29%
Ruşi: 30%
Bulgari, Găgăuzi, Evrei, Germani, Belarusi, Polonezi si alţii: 8%
Organizare administrativă
Din punct de vedere administrativ, Transnistria este împărţită în 5 raioane:
Camenca (Каменка), sau Kamenka
Dubăsari (Дубоссары), sau Dubossary
Grigoriopol (Григориополь)
Rîbniţa (Рыбница), sau Rybnitsa
Slobozia (Слободзея)
şi un municipiu:
Tiraspol (Тирасполь)
Autorităţile separatiste nu controlează şase comune la est de Nistru (Cocieri, Molovata Nouă, Corjova, Coşniţa, Pârâta şi Doroţcaia), însă controlează municipiul Tighina (Bender) (care include şi satul Proteagailovca) şi comunele Gâsca şi Chiţcani, situate la vest de Nistru.
Diviziuni administrative
Conform Compartimentului din Legea nr. 764 „UNITĂŢILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE DIN STÎNGA NISTRULUI CĂRORA LI SE POT ATRIBUI FORME ŞI CONDIŢII SPECIALE DE AUTONOMIE”, Transnistria are 147 localităţi dintre care: 1 municipiu, 9 oraşe, 69 comune şi 68 sate.
Municipii
Tiraspol
Oraşe:
Camenca ,Solnecinoe ,Crasnoe ,Dnestrovsc
Dubăsari ,Grigoriopol ,Crasnoe
Maiac ,Rîbniţa ,Slobozia ,Tiraspolul Nou
Comune şi sate
Andreevca ,Pîcalova ,Şmalena ,Beloci ,Bîcioc
Novovladimirovca ,Blijnii Hutor ,Broşteni ,Butor
India ,Butuceni
Caragaş ,Caterinovca ,Sadchi ,Carmanova ,Cotovca
Fedoseevca ,Mocearovca ,Cioburciu ,Cobasna ,Suhaia Rîbniţa
Cobasna, loc. st. cf
Colosova ,Crasnaia Besarabia ,Pobeda
Comisarovca Nouă ,Bosca
Coşniţa Nouă ,Pohrebea Nouă ,Corotna ,Crasnencoe
Dimitrova ,Ivanovca ,Crasnîi Octeabri ,Alexandrovca ,Crasnîi Vinogradari ,Afanasievca
Alexandrovca Nouă ,Calinovca ,Lunga Nouă ,Crasnogorca ,Cuzmin
Voitovca ,Delacău ,Crasnaia Gorca
Doibani I ,Doibani II ,Coicova ,Dubău
Goianul Nou ,Dzerjinscoe ,Frunză ,Andriaşevca Nouă
Andriaşevca Veche ,Novocotovsc ,Prioziornoe
Uiutnoe ,Novosaviţcaia, loc. st. cf
Ghidirim ,Goian ,Iagorlîc ,Haraba ,Harmaţca ,Hîrjău
Mihailovca Nouă ,Sărăţei ,Hîrtop ,Bruslachi ,Marian ,Mocreachi
Hlinaia (Grigoriopol) ,Hlinaia (Slobozia) ,Hristoforovca ,Hruşca ,Frunzăuca ,
Jura ,Lenin
Pervomaisc,Pobeda ,Stanislavca ,Lunga ,Mălăieşti ,Cerniţa ,Mihailovca ,Mocra ,Basarabca ,Şevcenco ,Zaporojeţ
Molochişul Mare ,Nezavertailovca ,Ocniţa ,Ofatinţi ,Novaia Jizni ,Parcani
Pervomaisc,Plopi ,Podoima ,Podoimiţa ,Popencu ,Chirov ,Vladimirovca ,Zăzuleni ,Raşcov ,Iantarnoe ,Rotari ,Bodeni
Socolovca ,Severinovca ,Slobozia-Raşcov ,Sovietscoe ,Vasilievca ,Speia
Stroieşti ,Sucleia ,Şipca ,Vesioloe ,Taşlîc ,Teiu ,Tocmagiu ,Tîrnauca
Ţîbuleuca ,Ulmu ,Ulmul Mic ,Lîsaia Gora ,Vadul Turcului ,Molochişul Mic ,ValeaAdîncă Constantinovca ,Vărăncău ,Buschi ,Gherşunovca ,Vinogradnoe ,Vladimirovca ,Constantinovca ,Nicolscoe "
DECRETUL PRESEDINTELUI MIHAI GHIMPU
""Cui nu-i place Decretul Ghimpu?
„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)
Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.
„Istoria trebuie lăsată istoricilor”
Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici - de câţi o fi nevoie, oare? - şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” - dar cine decide asta? - e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.
Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea
Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.
La ei - ocupaţie, la noi - „eliberare”
Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.
La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice - „graniţele libertăţii” - se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.
Oportuniştii „momentului inoportun”
Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM - care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană - să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?
Decretul Ghimpu merge mai departe
Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe...
Un articol de: Dan Dungaciu "
vezi originalul
timpul.md
si/sau vezi interviul lui Dan Dungaciu la Europa FM
INTERVIURILE EUROPA FM,de Marian Voicu
teoretic şi:
Română (Moldoveneasca scrisă cu alfabet chirilic),
Ucraineana
- Preşedinte Igor Smirnov
- Vice-preşedinte Alexandr Korolev
Independenţă declarată 2 septembrie 1990
-nerecunoscută
Suprafaţă
- Total 3.567 km² (2001 est.) km² (Locul xx)
- Apa (%) xx%
Populaţie
- {{{an}}} 555.500 loc. (Locul xx)
- Densitate 178/km² loc./km² ({{{Densitate-loc}}})
PIB {{{PIB_PPC_an}}}
- Total $$1,182 miliarde (Locul xxº)
- Per capita $$3.030
Monedă rublă transnistreană
({{{Monedă-ISO}}})
Fus orar UTC + 2
Zi naţională {{{Zi-naţională}}}
Domeniu Internet .md (parte din Moldova)
Prefix telefonic +373 5xx
Moldovenească Nistreană (rusă: Приднестровская Молдавская Республика, ucraineană: Придністровська Молдавська Республіка) este numele dat de forţele separatiste entităţii politice autoproclamate din Transnistria. Republica Moldova a pierdut controlul acestei zone în urma intervenţiei armatei ruse în conflictul din Transnistria.
În acest moment, armata rusă continuă să staţioneze pe teritoriul Moldovei încălcînd angajamentele de retragere totală luate de Rusia la conferinţele OSCE din 1999 şi 2001. Conform Curţii Europene a Drepturilor Omului, regimul separatist se află "cel puţin sub influenţa decisivă a Rusiei" şi "supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic, financiar şi politic pe care Rusia i-l furnizează."[1]
Teritoriul RMN se poate confunda cu cel al regiunii geografice Transnistria, la care se adaugă oraşul Tighina. De asemenea câteva localităţi transnistriene din raionul Dubăsari se află sub controlul Chişinăului. Capitala republicii autoproclamate este Tiraspol. Republica Moldovenească Nistreană nu este subiect de drept internaţional, fiind considerată parte componentă a Republicii Moldova.
Numele Transnistria este folosit de multe ori pentru a face referire la Republica Moldovenească Nistreană. Etnografic şi geografic acest lucru nu este corect; Transnistria, o regiune geografică aflată de jure sub controlul autorităţilor de la Chişinău, cuprinde şi zone întinse populate majoritar de moldoveni, care nu doresc separatismul. Principala zonă populată majoritar de moldoveni (Dubăsari-Grigoriopol) separă zona majoritar rusească de la Tiraspol de zona majoritar ucraineană de la Rîbniţa.[necesită citare]
Istorie
În ultima parte a aniilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika iniţiată de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naţionalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorităţi naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruşi. Oficializarea limbii majorităţii [2] şi introducerea obligativităţii alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă şi a fost, probabil, intenţionat politizată. Neconcordonaţa cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruşi sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele împotriva guvernului republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari.
La alegerile locale din 1990, separatiştii au cîştigat în oraşele Tiraspol, Rîbniţa şi Tighina, dar au pierdut în raioanele Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia. În general, populaţia rurală, majoritar moldovenească, s-a opus separatismului, dar populaţia urbană l-a susţinut. Printr-o campanie de intimidare şi violenţe, separatiştii şi-au extins treptat controlul asupra întregii regiuni.
Pe 2 septembrie 1990 a fost autoproclamată "Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană" (RSSMT), iar la 25 noiembrie 1990, a fost ales prin vot universal Sovietului Suprem al RSSMT. La 25 august 1991 sovietul suprem al RSSMT a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici sub numele de "Republica Moldovenească Nistreană". Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc". Drept moment important pentru consolidarea statalităţii RMN este considerată ziua de 1 decembrie 1991, când populaţia Transnistriei şi-a ales preşedintele şi s-a pronunţat în cadrul unui referendum pentru existenţa statului transnistrean independent în număr de 98% din cei 78% de participanţi la referendumul dat, conform datelor oficiale tiraspolene.[3]
Conflictul cu Republica Moldova
Pentru detalii, vezi: Conflictul din Transnistria.
După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului[necesită citare]. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul asupra părţii majoritare a zonei disputată.
Autorităţile ruse au contribuit din punct de vedere militar şi politic la crearea regimului separatist din Transnistria. Forţe ale Armatei a 14-a (care aparţine Federaţiei Ruse), staţionate în Transnistria, au luptat contra şi respectiv de partea forţelor separatiste transnistriene[necesită citare]. Armata moldovenească s-a aflat în inferioritate, lucru care a împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra Transnistriei. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului.
RMN a supravieţuit prin sprijinul militar, economic, financiar şi politic acordat de Rusia. În prezent, în Transnistria se află 500 militari ruşi din trupele de menţinere a păcii şi alţi proximativ 1500 de militari din fosta armată a 14-a a URSS.[4] Prin Acordul de la Istanbul din 1999, Moscova se obliga să-şi retragă trupele de menţinere a păcii din Transnistria, dar procedura de retragere a fost suspendată până la evacuarea patrimoniului rusesc din regiune, a cărui pază este asigurată, potrivit ministrului apărării al Federaţiei Ruse Serghei Ivanov, de cel puţin jumătate din aceste trupe.
[modifică] Politică si economie
Formal, RMN are un sistem multipartit şi un parlament unicameral, denumit Sovietul Suprem Transnistria. Preşedintele este ales prin vot popular. Ultimele alegeri parlamentare s-au desfăşurat în decembrie 2005; dar OSCE a refuzat să monitorizeze aceste alegeri , fapt pentru care nu a fost recunoscut pe plan international.
Preşedinte este Igor Smirnov si se afla în al patrulea mandat. Fiul sau este implicat alaturi de doi fosti agenti KGB Viktor Gushan si Ilya Kazmaly (implicati in cazul Ilaşcu), in conducerea corporatiei Sheriff. Corporatia Sheriff se ocupa cu petrolul, supermaketuri, posturi de televiziune, detine un club fotbal, si lista continua... Numai stadionul Sheriff este estimat la 200 milioane $[5].
Produsul intern brut al Transnistriei este 517.5 milioane $(2005), iar datoria externa de 1.2 miliarde $(doua treimi din aceasta sunt fata de Rusia).[6]
[modifică] Drepturile omului
În vara lui 2004, miliţiile separatiste au început să închidă şcolile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost arestaţi. O parte din elevii care au luptat la acea vreme pentru a se putea exprima în limba română şi-au petrectut sărbătorile de iarnă din 2004 în România la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul moldovean a decis să creeze o blocadă economică care să izoleze republica autonomă de restul ţării. Transnistria a răspuns cu o serie de acţiuni menite să destabilizeze situaţia economică din Moldova. Şcolilele româneşti închise au fost redeschise, însă acestea au statut de "şcoli neguvernamentale", şi în consecinţă nu primesc fonduri de la autorităţile RMN. Potrivit agenţiei de presă oficiale de la Tiraspol, Olivia-Press, în şcolile din stânga Nistrului, 11 200 de elevi învaţă în „limba moldovenească” (cu alfabetul chirilic), în vreme ce 3.400 de elevi sunt înscrişi în cele 6 instituţii de învăţământ neguvernamentale în care se învaţă în limba română (cu alfabetul latin).[7].
Forma de guvernământ separatistă din Transnistria este o dictatură, acuzată de nerespectarea drepturilor omului, sechestrări şi tortură[necesită citare]. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Ilie Ilaşcu, un politician favorabil unirii Moldovei cu România, care a fost condamnat la moarte de regimul de la Tiraspol. El a fost eliberat în 2001, datorită presiunilor internaţionale. Dreptul la liberă asociere nu este respectat. Libertatea religioasă este suprimată prin împiedicarea înregistrării unor grupuri religioase, cum ar fi baptiştii sau metodiştii.
Cazul Ilie Ilaşcu
Ilie Ilaşcu, preşedintele Partidului Popular Creştin Democrat, împreună cu alte patru persoane au fost arestaţi în iunie 1992 de autorităţile separatiste din Tiraspol. Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte, dar sentinţa nu a fost aplicată. Pretextul arestării au fost doua crime, dar motivul real, dat de soldaţii care l-au arestat a fost "fiindcă este lider al Frontului Popular din Moldova, ducem un război cu Moldova, el este periculos pentru noi, şi–l reţinem".[8]
Ilie Ilaşcu a fost eliberat în 2001, ca urmare a presiunilor internaţionale, dar doi membri ai grupului său, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au rămas în închisoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o hotărare datată 8.7.2004, califică drept "tortură tratamentul pe care l-a suportat d-l Ilaşcu în aşteptarea eventualei sale executări şi consideră că a fost încălcat "dreptul la libertate şi la siguranţă" în cazul Ilie Ilaşcu, iar în cazurile Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa continuă să fie încălcat. Curtea consideră vinovate Republica Moldova, pentru că "nu îşi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său" şi Rusia, întrucât "totalitatea actelor comise de militarii ruşi în privinţa reclamanţilor, inclusiv transferul lor în mâinile regimului separatist, în contextul unei colaborări a autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să creeze o responsabilitate în ceea ce priveşte actele acestui regim."
Vladimir Voronin, preşedintele Moldovei, "l-a acuzat public pe dl. Ilaşcu că el ar fi cauza menţinerii în detenţie a celorlalţi camarazi, ca urmare a refuzului său de a-şi retrage cererea introdusă împotriva Moldovei şi Rusiei". Curtea a condamat această "presiune directă menită să împiedice exercitarea dreptului la recurs individual".[9]
Cimitirul Românesc
In Februarie 2007, autorităţile separatiste au distrus şi profanat cimitirul Dragalina din Tighina (cunoscut drept Cimitirul Românesc).[10]. Autorităţile separatiste nu au exhumat cadavrele; au îndepărtat doar crucile şi au nivelat pământul cu buldozerele. Conform Deutsche Welle, autorităţile separatiste au anunţat că vor construi un "monument al soldatului eliberator rus ", iar crucile din piatră vor fi încărcate şi duse pe un poligon militar unde vor fi fărâmiţate cu explozibil, iar ulterior, bucăţile de piatră vor fi folosite, în combinaţie cu asfaltul, la reparaţia drumurilor din oraş.
319 militari români identificaţi, 14 neidentificaţi si 13 prizonieri sovietici erau înmormântaţi aici.[11]
Relaţii internaţionale
Regimul vamal impus de Ucraina
Pe 3 martie 2006, Ucraina a impus un nou regim vamal pentru regiunea nistreană. Conform noului regulament, companiile transnistrene trebuie să fie înregistrate la Chişinău dacă vor să-şi poată exporta produsele peste graniţă. Transnistria şi Rusia au calificat această acţiune drept o blocadă economică impusă Transnistriei. Moldova şi Ucraina au respins acuzaţiile de blocadă, precizând că întreprinderile din regiunea nistreană vor putea să-şi continue nestingherit activitatea după ce se vor înregistra la Chişinău, beneficiind de facilităţi fiscale, spre deosebire de întreprinderile din celelalte zone ale Moldovei.[12]
Dintre principalii mediatori ai conflictului din regiune, Statele Unite, Uniunea Europeană şi OSCE s-au declarat pentru păstrarea noului regulament vamal, în vreme ce Rusia a calificat noul regim vamal drept o încălcare de către Ucraina a unor înţelegeri anterioare cu Rusia.[13]
Pe 4 martie, Tiraspolul a răspuns blocând traficul moldovenesc şi ucrainean la graniţele transnistriene. Blocada a fost ridicată la 18 martie.
Într-un congres al deputaţilor de toate nivelurile desfăşurat la Tiraspol pe 1 aprilie 2006, aleşii transnistreni au adoptat o declaraţie în care este anunţată convocarea unui referendum de reafirmare a independenţei acestei regiuni separatiste. Totodată a fost adoptat textul unui Apel către Duma de stat a Federaţiei Ruse, în care se cere iniţierea procedurii de recunoaştere a independenţei autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene.[14]
Note
^ Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotararea Marii Camere in afacerea Ilaşcu si altii contra Moldova si Rusia
^ Termenul de "limbă română" era evitat, fiind preferate sintagme ca limba noastră sau limba majorităţii (v. articolul "Moldova Noastră"). În prefaţa legii privind funcţionarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [1], se menţionează identitatea lingvistică "realmente existentă" dintre limba română şi limba moldovenească (v. legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova).
^ Separatismul şi impactul lui asupra procesului de edificare a statalităţii în Republica Moldova, Institutul de Politici Publice, 2002
^ "Rusia nu-şi retrage trupele din Transnistria" publicat pe BBCRomanian.com la 29 iulie 2005
^ Sports in Pridnestrovie: Going for Gold
Kommersant: The Old Guard Wins in Transdniestria
EHCR judgement on Ilaşcu case
^ Democracy in Secessionism: Transnistria and Abkhazia’s Domestic Policies, by Nicu Popescu, International Policy Fellowship Program 2005/2006
^ Declaraţia Ministrului Educaţiei din Republica Moldovenească Nistreană, în chestiunea asigurării drepturilor la educaţie al copiilor, publicat de Olivia-Press la 15 iulie 2004
^ «Afacerea transnistreana» in bancile din Austria
^ Curtea Europeană a Drepturilor Omului ro [http://www.echr.coe.int/Eng/Press/2004/July/GrandChamberjudgmentIlascu(Romanian).htm Hotararea Marii Camere in afacerea Ilascu si altii c. Moldova si Rusia]
^ Ziua:Tiraspolul profanează osemintele ostaşilor români
^ ro Ziua:Eroii Romaniei sub senilele Tiraspolului
ro Deutsche Welle: Cimitir al ostaşilor profanat de separatişti
^ "Tiraspolul declară 'starea excepţională în economie'" publicat pe BBCRomanian.com la 6 martie 2006
^ "Rusia şi Ucraina - poziţii diferite faţă de Transnistria" publicat pe BBCRomanian.com la 14 martie 2006.
^ "Transnistria: nou referendum privind independenţa", publicat pe BBCRomanian.com la 1 aprilie 2006 "
Acolo,le-ar fi marturisit celor doi lideri rusi,Medvedev si Vladimir Putin,ca el nu le poate insulta inteligenta.Si ca popoarele roman si moldovean,sunt de aceeasi limba si de aceeasi cultura si de aceleasi neam,si nu pot fi oprite sa se uneasca sub acelasi drapel.Si ca ii rugam sa ne ierte pentru aceasta indrazneala de a ne noi cu fratii noastrii.Acum sau mai tarziu.Ca noi traim doar pentru aceasta continua amanare.Intrucat sangele nostru fratesc doar la asta pofteste. Sa ne ierte pentru aceste dorinte ca sa putem convietui pasnic . Ca timpul nu a vindecat ranile sufletesti ale neamului nostru .Si ca ei actualii lideri rusi nu sunt vinovati pentru suferintele noastre.Ca ei ,actualii lideri rusi, nu sunt vinovati de situatia din Transnistria.Si ca nici ei moldovenii nu sunt vinovati de trecutul nostru.Ca prezentul este greu pentru toata lumea .Si ca viitorul trebuie sa rezolve conflictele si resentimentele dintre popoarele noastre.Si ca doar comunicand putem sa ne intelegem .
Asta trebuia sa faca presedintele Ghimpu.Sa gandeasca cu capul pe umeri si credinta ca Moldova nu este a lui,nici a noastra...
